Despre prietenia dintre doi urlători la Lună!

Nu am ştiut cât de tare îl apreciez... nu până zilele trecute când, trist şi vlăguit, plângea uşor... în surdină...parcă nevrând să deranjeze, să mă îngrijoreze...
Ochii lui, de obicei trişti, acum nu mai aveau, nicio culoare...niciun licăr... Blana lui frumoasă se albăstrise iar el se plimba pe lângă mine... mă adulmeca de parcă ar fi vrut să îşi ia rămas bun...
Ieri, a fost prima zi din viaţa noastră când am fost despărţiţi... el a plecat spre "camera albă" cu mirosuri ciudate... şi din câte am înţeles, a fost cuminte... a fost blând... a ascultat, a stat calm la toate experienţele care s-au făcut pe el...
I-a lăsat să-l golească de sânge... i-a lăsat să-i cotrobăie în măruntaie ... şi la toate astea... el le surâdea din ochi...
Pentru o zi întreagă am crezut că am să îl pierd... Pentru o zi întreagă m-am vidat de lacrimi şi am devenit sărată... Pentru o zi, am facut un efort imens dar tot nu am reuşit să îmi imaginez cum ar arăta viaţa mea/a noastră fără el...
Dar ziua aceea a trecut iar el a venit acasă...trist, MAI vlăguit decât la plecare dar... a venit! A ajuns! E aici cu mine şi nu ştiu CUI să-i mulţumesc pentru miracolul acesta!?!
Poate chiar lui? Poate şi el a dorit să se întoarcă la mine/la noi?
Dragul meu urs, să nu mai îmi provoci astfel de frici niciodată!!!! Promiţi???