miercuri, 25 februarie 2009

Ipostază de lup


Îmi place luna plină! Cum altfel? Îmi place să o privesc pe furiş, culcată cu botul pe labe... Când e la apogeu, mă întorc pe spate şi o privesc direct în ochi...în toată splendoarea... Ea, mă mângâie pe burtă, îmi perie blana... blana mea luceşte sub atingerea ei... Ochii mei lucesc, atunci când şi ea mă priveşte... Nasul meu e umed şi nările-mi freamătă tinereşte... Ea îmi ştie toate secretele... Şi doar când e lângă mine simt.
Azi noapte i-am furat nişte raze şi le-am ascuns sub pleoapa dreaptă... Asta pentru că ştiu cât o să-mi lipsească...

marți, 24 februarie 2009

Către Galateea - Nichita Stănescu


Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile,
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce tremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun
în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul,
dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai
o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

sâmbătă, 21 februarie 2009

Solo de muţenie...


E prea multă linişte în zăpada din anul ăsta! Atât de multă încât Amarillys-ul meu s-a hotărât să devină mim. Şi mi-a oferit cea mai frumoasă reprezentaţie din (scurta) viaţa sa...

vineri, 20 februarie 2009

Le cheval rouge - Jacques Prévert


Dans les manèges du mensonge
Le cheval rouge de ton sourire
Tourne
Et je suis là debout planté
Avec le triste fouet de la réalité
Et je n'ai rien à dire
Ton sourire est aussi vrai
Que mes quatre vérités.

sâmbătă, 14 februarie 2009

CASA DEZILUZIILOR

Un orb care plânge, un schilod care râde, un înavuţit care suferă şi un om „normal” care urlă spre lună sunt cei patru tovarăşi ai mei de celulă.
Nebunia nu va întârzia să apară! Până şi fulgii de nea – cei atât de uşori – eu, îi simt grei pe umăr…
Este iarnă, o iarnă fumurie şi apăsătoare… pereţii celulei sunt reci dar transpiraţi de aburii vieţii; a unei vieţi firave, lipsite de bucurii.
Cămeşile cele albe, scurte până în talie, ne încurcă şi ne strâng; mânecile lor, legate la spate ne încurcă mişcările: nu le mai suportăm! De aceea, alergăm încoace şi încolo, lovindu-ne între noi, disperaţi şi cu ochii plini de lacrimi.
Deodată…tăcere! Uşa, zăvorâtă şi după care se ascundea libertatea mult dorită, părea că se va deschide: cineva încerca o cheie… ba nu! Ochiul medicului de gardă se ivi în „vizor”. O clipă am încremenit toţi: ne veneau în minte şocurile electrice, ne gândeam la jeturile de apă… acele jeturi de apă care ne îngrozeau atât! Le primeam ca să ne liniştim, ca să fim docili şi umili.
Teama era întipărită pe feţele noaste obosite şi îmbătrânite timpuriu. Aşteptam să vedem ce urmează… cine urmează!
Orbul murmură: „Poate au venit să ne pedepsească fiindcă am omorât stelele…” Schilodul continuă: „… Posibil. Dar… prea puţin probabil!Eu cred că au să ne rupă degetele, încet, unul câte unul...”
Bogatul şopti, la rândul său: „Eu aş putea să cumpăr altele noi, în locul celor ucise!” Cel cu luna îl contrazice nervos: „Ce contează împuţitele voastre de stele când iubita mea e bolnavă? Nu vedeţi cât e de palidă? Poate de aceea m-a şi părăsit, urcându-se acolo, sus, în ceruri…”
Tăceam, întrebându-mă ce aş mai putea spune? Nimic! Priveam, speriată, ochiul care ne măsura din vizor…
În sfârşit, uşa se deschise iar lumina, ce sfâşia întunericul celulei, ne orbea. Am auzit o voce tunătoare: „Tu, vino afară!” Nu se mişca nimeni; nu ştiam care „tu” trebuia să meargă… Deodată, doi oameni masivi, îmbrăcaţi în halate albe m-au apucat şi m-au luat pe sus; eram încremenită: aşadar „eu” eram „tu”… „Ce-mi vor face? Unde mă vor duce? Iarăşi jeturi de apă? Nu! Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!” Urlam disperată, deşi bănuiam că fără efect… Un ac, o seringă şi…întuneric… Nu ştiu cât timp a trecut dar când m-am trezit eram înconjurată de cabluri electrice şi tuburi de perfuzii… auzeam o voce undeva, departe: „Examen…reuşită…liberă…”
După nişte ore – interminabile – mi-au dat drumul. Nu-mi venea să cred! Am ieşit în stradă, împleticindu-mă… Am început să alerg, fără să cunosc destinaţia finală a acestui maraton… M-am trezit într-o pădure…
Am început să plâng ca un orb, să râd ca un schilod, să sufăr ca un om bogat, să urlu spre lună ca un om „normal” şi să mă gândesc că cele mai puternice temniţe ni le facem noi înşine.
Dar eu? Eu eram normală? Eram cât ce se poate de liberă, precum pădurea… doar dacă totuşi… Hei!!!!! Cine a ucis stelele? ….

(10.11.1995)


video

vineri, 13 februarie 2009

joi, 12 februarie 2009

Tic...tic... tic... mi se scurge timpul
din clepsidra veche
Iau cârpa cu gânduri să şterg sentimentul
neputinţei mele...
video

Cafeaua de dimineaţă - Jacques Prévert

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

A băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

Fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

Şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

Fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

Şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...


Traducerea: Gellu Naum

Metamorfoză


Sunt cinci luni de când am un plan! Bine gândit. Bine sperat. Bine aşteptat. Încă nerealizat dar cu speranţe mari de...bine! Vreau să mă transform! Vreau să îmi dau jos coaja asta putredă, care mă ascunde de atâtea secole, şi vreau să mă îmbrac într-o piele nouă - soft and shinny! Vreau să găsesc un shop pe străzile din mintea mea, un shop care are mari reduceri la ...voinţă... Şi aş vrea să cumpăr tot ce le-a mai rămas pe stoc! Aş face o afacere bună. Vechiul meu stoc de voinţă era de proastă calitate şi - oricum - l-am epuizat ages ago... Dacă îmi găsesc pielea şi stocul de voinţă, am să îmi fac un alt plan... un plan pe o perioadă bine determinată (de mine!)! Realizarea lui, însă, va fi una extrem de delicată şi mi-e destul de frică ... Ar trebui să îmi schimb şi... năravul! Prostul meu obicei, încăpăţânarea cu care mă agăţ de prezenţa bipezilor în viaţa mea. New look, voinţă, schimbarea perspectivei asupra vieţii... Ieri, aş fi crezut că vreau prea mult. Azi, am încredere... Poate mâine mă voi căca pe mine de frică şi am să abandonez totul... Asta în cazul în care nu găsesc magazinul ăla cu reduceri....

luni, 9 februarie 2009

Te-am bombardat cu doua telefoane
Eh, si unul era...
Inutil
Urmând al doilea – roşu,
Ba chiar bordeaux…
Erupţii de zgomote purulente
Se percepeau pe fir...
Cât îl urăsc pe Graham Bell!

video

sâmbătă, 7 februarie 2009

Mareea





Mareea e scrisă ages ago, pe când aveam o vârstă cu 1 în faţă... :) ... şi e rezultatul unui vis foarte puternic. Imaginea şi amintirea acestui vis m-a bântuit săptămâni întregi, până m-am apucat să îl pun în cuvinte... cuvinte care sunt oricum prea sărace pentru imaginile pe care ochii minţii mele le-au văzut. Cel mai mare regret al meu era - şi este - că nu ştiu să pictez.. Cred că ar fi ieşi o lucrare bună....


33333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333

Nu am mai văzut nicicând aşa ceva… Marea se retrăsese şi lăsase în urma ei, ca după un război, ciozvârte… Puteai să vezi de-a lungul ţărmului, răspândite: picioare, braţe, gâturi şi capete… Peisajul era macabru şi doar dacă aveai tăria să te apropii puteai să vezi că, de fapt, bucăţile erau din plastic…
Oricum cine nu avea acest curaj, rămânea traumatizat pe viaţă în urma priveliştii. Nu ştiam ce să zic şi nici cum să îmi manifest uimirea aşa că tot ce îmi rămânea de făcut era să stau ţintuită locului şi să ascult povestea bătrânelului de lângă mine – singurul care nu părea defel îngrijorat de ceea ce vedea şi care, dimpotrivă, era nu numai resemnat ci parcă obişnuit; spunea că marea e plină de „surprize explicabile”… Părea că mai văzuse o astfel de… surpriză… Aşadar, bătrânul spunea…
„Se zice, începu el pe un ton de povestitor înnăscut, că pe vremea unui lord al zenitului, fecioarele din împărăţia sa erau aruncate în mare… Lordului i se prezisese o moarte groaznică din pricina uneia dintre aceste fecioare născute pe domeniul său.
Şi întocmai ca în legendele dinaintea timpului său, lordul hotărî sacrificarea tuturor fecioarelor. Oamenii nu aveau ce face şi singura lor nădejde stătea în rugile fierbinţi pe care le înălţau către zeii acelor timpuri… În partea locului, se zvonea că marea este stăpânită de o neîndurătoare dar frumoasă zeiţă… Familiile fetelor sacrificate aduceau ofrande şi jertfe la malul mării pentru a o îndupleca pe frumoasa Maree…
Speranţa din sufletele oamenilor a luat forma nădejdii că Mareea le va transforma pe fetele satului în sirene care vor ieşi noaptea pe ţărm şi-şi vor plânge iubirea neştiută şi neîncepută…
Straşnicul rău făcut de Lord părea să-şi găsească alinarea în această legendă, mai ales că în câteva nopţi fuseseră zărite pe mal siluetele unor fete pe care câţiva oameni le recunoscuseră ca fiind dintre cele sacrificate…
Dar iată că Lordul îmbătrâni şi îi veni sorocul. A murit cu aceeaşi spaimă cu care trăise o viaţă întreagă. Nu regreta ceea ce făcuse. Trupul său a ars până în zori pe rugul aprins pentru el, pe malul mării… Oamenii nu l-au jelit dar i-au aruncat cenuşa în mila mării…”
- Se pare că rău au făcut! ieşi bătrânul pentru câteva secunde din poveste…
- De ce? am întrebat mirată, necontenind să îmi iau ochii de la marea tristă.
- Fiindcă, urmă el…
„La nici o săptămână după ce Lordul a fost dăruit mării au început să apară primele valuri îndrăzneţe, care muşcau din ţărm şi care aduceau cu ele bucăţi de…sirene… „
- Ştii, la început, se zice că nu erau din plastic… Cică erau chiar bucăţi din fecioarele sacrificate, pe care Necuratul nu le lăsa nici acolo în pace. Acum le surghiunea, bucăţele, pe uscat.
- Păi, şi acum? am întrebat eu, ca un copil.
- Hehehe… acum… l-o fi pus Mareea să îi facă altele… din plastic, să le înlocuiască pe cele vii de odinioară… Şi cum Mareea e neîndurătoare, nu i-or fi plăcând… Şi-atunci…
Nu l-am mai auzit, căci se îndepărta râzând… cuprins parcă de nebunie…
- Ţi-a povestit şi ţie legenda? auzii un glas limpede în spatele meu.
- Da, am răspuns în timp ce mă întorceam curioasă; de abia aşteptam să văd posesorul întrebării… Era o fetiţă de vreo şaisprezece ani. Nu m-am putut abţine. Zic:
- Dar de ce mă întrebi?
- Fiindcă… îi place să i se spună „LORDUL” îmi spuse fata misterioasă şi o rupse la fugă…

Am mai privit o dată mare tristă şi m-am îndepărtat încet de ţărm, gândindu-mă ce lume ciudată avea acea mare roz…
Nu vedeam unde calc şi atunci… m-am trezit!

Retrospectivă




Nimic nu mai e ca altădată:
lacrima din zori, în amurg, e mult mai sărată.

Nimic nu mai e ca altădată:
unghia mea descompusă…pătrată…

Nimic nu mai e ca altădată –
dragostea mea… nu e curată.

Şi ca altădată nimic nu-i
mă simt ciudat de-a nimănui…


Strange Dream



TABLOUL I


Doi ţigani – un el frumos şi ciudat ca spuma mării – o ea cu faţă bărbătoasă, cu un nas alungit până înspre gură, cu chipul smead, ochii albaştri şi cu o basma prinsă peste nişte plete de culoarea grâului şi de densitatea câlţilor.
La început, stau de vorbă la poalele unui castel, mai precis în afara acestuia, lângă zidurile dinspre mare.
Apar pe plajă – parcă din mare – doi cai superbi pe care ţiganii îi încalecă şi pornesc în galop.



TABLOUL II

Călărind, trec… nu ştiu cum… într-o altă lume – o lume în care ei nu mai sunt doi ţigani anonimi ci sunt stăpânii castelului lângă care stăteau adineori…

Îi găsim stând de vorbă în sala mare a castelului, aşezaţi la o masă lungă:

EL – cu spatele spre usă, EA – cu faţa spre ferestre… iar EU – invizibilă, undeva pe la jumătatea mesei… vorbesc aşa cum făceau întotdeauna… termină de mâncat… EL se ridică şi pleacă, EA…merge în odaia de primeneală şi în faţa unei oglinzi mari, atât încât să i se vadă jumătate din trup, se… bărbiereşte (rade).

În oglindă, în spatele ei şi în faţa ferestrei, observă că cineva face aceleaşi mişcări ca şi ea. Ştia că e un diavol; un demon trimis de cineva doar că, arăta ciudat. Avea înfăţişarea unui şoarece uriaş doar că pe faţă îi era întipărit un rânjet deloc caracteristic drăguţilor de şoricei… în rânjetul acela găseai toată perfidia iadului, toată răutatea smoalei şi a focului ce-o face neagră.

EA nu se sperie, se bărbiereşte în continuare….şoarecele, la fel…

Doar EU înţepenesc, împietrită în transparenţa şi nonmateria mea.

whos.amung.us - visitor maps