...a coborît din Lună, şi-a pus mâna străvezie pe umărul meu... şi-n locul acela, mi-a crescut un ciot de aripă...mic şi contorsionat..şi dureros...
Au început să îmi curgă lacrimi pe obraz şi atunci vena ei s-a deschis şi a lăsat să cadă peste pleoapa mea sânge fierbinte-argintiu...
Zâmbea iar sângele ei îmi umplea mintea... îmi curgea peste umeri şi peste ciotul proaspăt...mi-am ridicat privirea înspre ea şi ... faţa ei înflorea... se transforma în cireş de luna mai... Ochii ei erau mov iar buzele vineţii... restul - câmp alb de cireaşă, frumos mirositoare...
Rochia ei se transforma în tulpini scorţoase care creşteau peste picioarele mele şi se înfingeau adânc în pământ... mă afundam din ce în ce mai mult... erau ca nişte dinţi ce muşcau din carnea mea, obligându-mă să mă ancorez şi să înaintez, înrădăcinându-mă...
Înrădăcinându-mă! Eu! Eu - copacul care creştea în sens invers... care avea rădăcinile în loc de coroană...
Frântura mea de aripă era acum în pământ... înaintam... şi în curând aveam să nu mai văd nimic... nici ochii ei.. nici lumina din spatele său... nu mai aveam să simt nici sângele ei fierbinte-argintiu şi nici durerea din umărul atins de mâna ei străvezie...
Şi-atunci am ştiut!
De aceea îngerii urcă pe pământ: să caute resturi de aripi!
Au început să îmi curgă lacrimi pe obraz şi atunci vena ei s-a deschis şi a lăsat să cadă peste pleoapa mea sânge fierbinte-argintiu...
Zâmbea iar sângele ei îmi umplea mintea... îmi curgea peste umeri şi peste ciotul proaspăt...mi-am ridicat privirea înspre ea şi ... faţa ei înflorea... se transforma în cireş de luna mai... Ochii ei erau mov iar buzele vineţii... restul - câmp alb de cireaşă, frumos mirositoare...
Rochia ei se transforma în tulpini scorţoase care creşteau peste picioarele mele şi se înfingeau adânc în pământ... mă afundam din ce în ce mai mult... erau ca nişte dinţi ce muşcau din carnea mea, obligându-mă să mă ancorez şi să înaintez, înrădăcinându-mă...
Înrădăcinându-mă! Eu! Eu - copacul care creştea în sens invers... care avea rădăcinile în loc de coroană...
Frântura mea de aripă era acum în pământ... înaintam... şi în curând aveam să nu mai văd nimic... nici ochii ei.. nici lumina din spatele său... nu mai aveam să simt nici sângele ei fierbinte-argintiu şi nici durerea din umărul atins de mâna ei străvezie...
Şi-atunci am ştiut!
De aceea îngerii urcă pe pământ: să caute resturi de aripi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu