Despre prietenia dintre doi urlători la Lună!

Nu am ştiut cât de tare îl apreciez... nu până zilele trecute când, trist şi vlăguit, plângea uşor... în surdină...parcă nevrând să deranjeze, să mă îngrijoreze...
Ochii lui, de obicei trişti, acum nu mai aveau, nicio culoare...niciun licăr... Blana lui frumoasă se albăstrise iar el se plimba pe lângă mine... mă adulmeca de parcă ar fi vrut să îşi ia rămas bun...
Ieri, a fost prima zi din viaţa noastră când am fost despărţiţi... el a plecat spre "camera albă" cu mirosuri ciudate... şi din câte am înţeles, a fost cuminte... a fost blând... a ascultat, a stat calm la toate experienţele care s-au făcut pe el...
I-a lăsat să-l golească de sânge... i-a lăsat să-i cotrobăie în măruntaie ... şi la toate astea... el le surâdea din ochi...
Pentru o zi întreagă am crezut că am să îl pierd... Pentru o zi întreagă m-am vidat de lacrimi şi am devenit sărată... Pentru o zi, am facut un efort imens dar tot nu am reuşit să îmi imaginez cum ar arăta viaţa mea/a noastră fără el...
Dar ziua aceea a trecut iar el a venit acasă...trist, MAI vlăguit decât la plecare dar... a venit! A ajuns! E aici cu mine şi nu ştiu CUI să-i mulţumesc pentru miracolul acesta!?!
Poate chiar lui? Poate şi el a dorit să se întoarcă la mine/la noi?
Dragul meu urs, să nu mai îmi provoci astfel de frici niciodată!!!! Promiţi???

Lupina Amo

Mi-am muscat mana care te-a mangaiat atunci, in acel ieri si mi-am ars surasul, sa te uit! Dragostea...
Scria un prieten despre rusinea de a o arata. Sau nu!
Iubirea e rara... rara, diferita... oricum...sentiment pe cale de disparitie...
Mi-am urlat dragostea in lume si tot ce am auzit a fost ecoul...
Partenerul meu... ACELA... a venit o singura data!!!
Ne-am vazut... ne-am iubit salbatic... apoi i-am vazut ochii galbeni disparand in intuneric... Stiu ca e acolo undeva, ca a razbit la lumina insa... nu mai vrea sa stie de mine!
Viata ne-a aruncat pe cai diferite... el o are pe a lui...haita e cu el...Eu, inca ratacesc in intunericul in care m-a lasat privirea lui rece, cand se indeparta de mine...
Am urlat dupa el, am plans....dar...lupii nu iubesc decat o data in viata!

JE SUIS MALADE

Nicio alto melodie nu mi-a stors atâtea lacrimi... Indiferent de câte ori ascult Dalida... când ajunge să-mi şoptească rimele astea, plângem la un ison...



Je ne rêve plus je ne fume plus
Je n'ai même plus d'histoire
Je suis sale sans toi
Je suis laide sans toi
Je suis comme un orphelin dans un dortoir

Je n'ai plus envie de vivre dans ma vie
Ma vie cesse quand tu pars
Je n'aie plus de vie et même mon lit
Ce transforme en quai de gare
Quand tu t'en vas

Je suis malade
Complètement malade
Comme quand ma mère sortait le soir
Et qu'elle me laissait seul avec mon désespoir

Je suis malade parfaitement malade
T'arrive on ne sait jamais quand
Tu repars on ne sait jamais où
Et ça va faire bientôt deux ans
Que tu t'en fous

Comme à un rocher
Comme à un péché
Je suis accroché à toi
Je suis fatigué je suis épuisé
De faire semblant d'être heureuse quand ils sont là

Je bois toutes les nuits
Mais tous les whiskies
Pour moi on le même goût
Et tous les bateaux portent ton drapeau
Je ne sais plus où aller tu es partout

Je suis malade
Complètement malade
Je verse mon sang dans ton corps
Et je suis comme un oiseau mort quand toi tu dors

Je suis malade
Parfaitement malade
Tu m'as privé de tous mes chants
Tu m'as vidé de tous mes mots
Pourtant moi j'avais du talent avant ta peau

Cet amour me tue
Si ça continue je crèverai seul avec moi
Près de ma radio comme un gosse idiot
Écoutant ma propre voix qui chantera

Je suis malade
Complètement malade
Comme quand ma mère sortait le soir
Et qu'elle me laissait seul avec mon désespoir

Je suis malade
C'est ça je suis malade
Tu m'as privé de tous mes chants
Tu m'as vidé de tous mes mots
Et j'ai le coeur complètement malade
Cerné de barricades
T'entends je suis malade

Rupturi...

...a coborît din Lună, şi-a pus mâna străvezie pe umărul meu... şi-n locul acela, mi-a crescut un ciot de aripă...mic şi contorsionat..şi dureros...
Au început să îmi curgă lacrimi pe obraz şi atunci vena ei s-a deschis şi a lăsat să cadă peste pleoapa mea sânge fierbinte-argintiu...
Zâmbea iar sângele ei îmi umplea mintea... îmi curgea peste umeri şi peste ciotul proaspăt...mi-am ridicat privirea înspre ea şi ... faţa ei înflorea... se transforma în cireş de luna mai... Ochii ei erau mov iar buzele vineţii... restul - câmp alb de cireaşă, frumos mirositoare...
Rochia ei se transforma în tulpini scorţoase care creşteau peste picioarele mele şi se înfingeau adânc în pământ... mă afundam din ce în ce mai mult... erau ca nişte dinţi ce muşcau din carnea mea, obligându-mă să mă ancorez şi să înaintez, înrădăcinându-mă...
Înrădăcinându-mă! Eu! Eu - copacul care creştea în sens invers... care avea rădăcinile în loc de coroană...
Frântura mea de aripă era acum în pământ... înaintam... şi în curând aveam să nu mai văd nimic... nici ochii ei.. nici lumina din spatele său... nu mai aveam să simt nici sângele ei fierbinte-argintiu şi nici durerea din umărul atins de mâna ei străvezie...

Şi-atunci am ştiut!

De aceea îngerii urcă pe pământ: să caute resturi de aripi!

Lupus

Deşi l-am lăsat să-mi mănânce jumătate din stomac, Ursul nu mai vorbeşte cu mine... Haita mea e departe, Alfa şi mama au fost răpuşi iar eu trebuie să mă auto-exilez! Mi-e greu să îmi imaginez cum va fi viaţa mea la limita pădurii... Nu am mai fost pe acolo... nu singură...De când mă ştiu, haita a fost cu mine... Nu ştiu de ce vânturile bat acum într-o altă direcţie...
Lupii solitari nu au fost agreaţi niciodată dar... se pare că nu am de ales.. Am să vânez singură, şi am să mă ascund de celelalte haite... Prezenţa mea nu mai e dorită... se simte...
Deşi am învăţat să fiu feroce, mi-e frică... Uneori, visez... Visez să întâlnesc o haită albă, care să mă iubească şi să mă accepte aşa cum sunt... pentru care faptul că am fost mâncată de urs sau că am peste tot cicatricii, să nu conteze....
În speranţa că voi întâlni această Haită, înainte de a muri, mă îndrept încet spre marginea pădurii...

Le désespoir est assis sur un banc - Jacques Prévert

Dans un square sur un banc
Il y a un homme qui vous appelle quand on passe
Il a des binocles un vieux costumes gris
Il fume un petit ninas il est assis
Et il vous appelle quand on passe
Ou simplement il vous fait signe
Il ne faut pas le regarder
Il ne faut pas l'écouter
Il faut passer
Faire comme si on ne le voyais pas
Comme si on ne l'entendais pas
Il faut passer presser le pas
Si vous le regardez
Si vous l'écoutez
Il vous fait signe et rien ni personne
Ne peut vous empêcher d'aller vous asseoir près de lui
Alors il vous regarde et sourit
Et vous souffrez attrocement
Et l'homme continue de sourire
Et vous souriez du même sourire
Exactement
Plus vous souriez plus vous souffrez
Atrocement
Plus vous souffrez plus vous souriez
Irrémédiablement
Et vous restez là
Assis figé
Souriant sur le banc
Des enfants jouent tout près de vous
Des passants passent
Tranquillement
Des oiseaux s'envolent
Quittant un arbre
Pour un autre
Et vous restez là
Sur le banc
Et vous savez vous savez
Que jamais plus vous ne jouerez
Comme ces enfants
Vous savez que jamais plus vous ne passerez
Tranquillement
Comme ces passants
Que jamais plus vous ne vous envolerez
Quittant un arbre pour un autre
Comme ces oiseaux.

Lista de motouri, facuta cadou de mama

“Cea mai buna viziune este intuitia.” - Malcolm Forbes

“Un om nu se poate simti bine daca nu-i in armonie cu sine.” - Mark Twain

“Formularea intrebarii potrivite contine deja jumatate din solutia problemei.” - Carl Jung

“Viitorul apartine celor care cred in frumusetea propriilor vise.” - Eleonor Roosvelt

“A fi impreuna este un inceput, a ramane impreuna este un progres, a lucra impreuna este un success.” - Henry Ford

“Uneori flacara noastra se stinge, dar este reaprinsa de o scanteie a altuia. Fiecare dintre noi trebuie sa fie profound recunoscator celor care reaprind flacara din noi.” - Albert Schweitzer

“Un lider are dreptul sa fie invins, dar nu are niciodata dreptul sa fie surprins.” - Napoleon Bonaparte

“O realizare este un angajament. Obliga la o realizare si mai mare.” - Albert Camus

“Oricare ar fi jocurile in care intram suntem datori sa nu ne jucam cu noi insine.” - Ralph Waldo Emerson

“Daca vrei sa intelegi ziua de azi, trebuie s-o cercetezi pe cea de ieri.” - Peral S.Buck

“Experienta este singurul lucru pe care il poti obtine gratis.” - Oscar Wilde

“Experienta ne invata doar ce se poate invata.” - Aldous Huxley

“Pentru fiecare individ, cea mai buna alegere inseamna maximum din ceea ce poate el sa realizeze.” - Aristotel

“Arta este o minciuna care ne face sa vedem adevarul.” - Picasso

“Oamenii cu viziune stapanesc abilitatea de a vedea dincolo de aparente, pana in miezul problemelor si investitiilor. Ei apreceaza transapernta.” - Robert Kiyosaki

“Frica infrange mai multi oameni decat orice altceva din aceasta lume.” - Ralph Waldo Emerson

“Cel care numa face economie, va trebui sa sufere.” - Confucius

“Intelepciunea incepe cu definirea termenilor.” - Socrate

“Arta este o minciuna care ne facem sa vedem adevarul.” - Picasso

“Nu cauta vina. Cauta un remediu.” - Henry Ford

“Oricine a ajuns acolo unde este a trebuit sa inceapa de unde era.” - Robert Louis Stevenson

“Inceputul oricarei carmuiri este educatia adolescentilor.” - Pitagora

“Exista ceva mai puternic decat toate armatele lumii, iar aceasta este o idée careia i-a sosit vremea.” - Victor Hugo

Repetabila Povara - Adrian Paunescu

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Totul are un sfârşit...

Nici măcar nu e lună plină... Nici măcar nu pot să urlu!!! Fără tine, nimic nu mai e la fel... Mi-am pierdut văzul iar raţiunea nu mă mai ajută. Începând din momentul în care tu ai încetat să exişti, şi inima mea a încetat să mai bată!!! Cum o să mă descurc ŞI fără tine? Cine o să mai îmi deschidă ochii dimineaţa şi cine va mai vâna, pentru mine, toate bunătăţile vieţii?
Părinte drag, m-ai părăsit prea brusc... Sper ca îngerii să fie buni cu tine fiindcă aici, unde m-ai lăsat, e prea multă durere...
O să-mi lipseşti mult, Tete!!! Să te odihneşti în pace!!!

Trilema (masculina!)

Un barbat a fost nevoit sa se duca la spital pentru a i se inlatura verigheta de pe penis. Verigheta pe care i-a "pus-o" amanta cand dormea, dupa ce i-a gasit-o in buzunarul pantalonilor.

Oare ce este mai rau?

1. Sa descopere amanta ca esti casatorit?
2. Sa-i explici nevestei cum a ajuns verigheta pe penis?
3. Ori sa descoperi ca penisul tau are loc in verigheta?

Dedicaţie... fără număr, cu mulţumiri de la...

Na că au "desconspirat-o" pe Curvette!!! Cică! Aşa susţine unul care şi-a făcut ca scop în viaţă treaba asta! Şi iar păreri împărţite... C-ar fii, c-o păţii... Că-i ea, că nu-i.. Că-i grasă, gospodină dar doctă... că-i profesoară, că citeşte Sandra Brown şi câte şi mai câte...
Întrebarea-i alta, dragilor: DE CE?
DE CE vă fute grija? Nu este loc sub soare pentru toţi? Şi dacă ar fi acea gospodină dodoloaţă din acea poză ce vă fu-te gri-ja?
Toţi care postează şi au bloguri, fac asta din Ţ motive... Frustrări, necazuri sau dorinţa de a spune ceva, de a-şi face publicitate... Şi-atunci chiar nu înţeleg!
Da, ai descoperit-o pe Curvette! Ai demascat-o! Na, şi? Eşti mai fericit? Ai descoperit roata? Focul? Ţi-a răsărit un neuron în plus? Daaaaaaaaaaaa... ai spulberat un mit şi ţi-a crescut puţulica cu 0,5mm. E bun aşa? Noi îţi mulţumim! Ai făcut un bine omenirii şi mie personal! Acum, pot să dorm liniştită!

Ea

Rădăcinile mele animalice şi lipsa de activitate, nu îmi dau voie să am o imaginaţie prea bogată în acest moment însă mă minunez şi mă desfăt de fiecare data când citesc jurnalul Curvettei.... E fantastică fiinţa asta şi e uimitor cum poate stârnii atâtea reacţii şi "controverse"... E de ajuns să publice câteva rânduri şi are automat vreo sută de comentarii... Evident, nu toate sunt măgulitoare dar...lumea citeşte cu nesaţ...are trafic... asta înseamnă că, până şi cei ce o critică, o sorb!
Nici nu ştiu ce să zic... O fi tristă? Mulţumită de ceea ce face? Target-ul ei e să adune un milion de euro, dacă am înşeles eu bine... şi apoi... să înceapă o viaţă nouă?!? Lumea îi urează succes... Alţii îi spun că nu are nicio şansă... Unii spun că nu se merită să (te) fuţi până ajungi să aduni banii ăştia dar... ea merge înainte... şcoală sovietică!
Una peste alta...nu mi-am propus să îi croiesc un profil psihologic însă "simt" că solitudinea stă la baza dramei ei... O singură prietenă, Gina, e prea puţin pentru o femeie care prestează o aşa muncă...
Scria la un moment dat că a petrecut Crăciunul, pare-mi-se, cu Gina şi cu recuperatorul ei - Oleg... TRIST!
Un glob de sticlă şi înăuntrul lui, cu o doză limitată de aer, trei persoane... EA, EL si încă o EA!
Ce or să facă atunci când aerul se va fi terminat?! Fairytale gone bad!
Dimineţile ei trebuie să fie triste gândind că după ele coboară noaptea iar ea se va lăsa DIN NOU "introspectată" de cine ştie ce jeg cu bani...
Lupul din mine pledează pentru un singur partener! Pentru siguranţa pe care DOAR EL mi-o poate oferi. Pentru umărul pe care doar EL îl poate ţine nemişcat sub greutatea lacrimilor mele. Raţiunea mea de animal şi instinctul meu îmi spune că aşa e bine... restul... e o lume în care nu mi-aş dori să exist!!!! Deşi sunt solidară cu o altă femelă a rasei mele, nu pot să nu îmi arăt colţii în faţa auto-umilirii şi auto-flagelării la care se supune acest suflet! It must to be pride to be alfa!

File din jurnalul unui lup nebun

Haita mea nu m-a ejectat niciodată fiindcă eram diferită. Dimpotrivă! Mergeam mereu, împreună, pe coclauri... vânam şi mâncam împreună... beam şi ne împerecheam.... Nicio diferenţă între mine şi haita mea...Asta, când eram tânără...
Înainte de asta, însă, pe când eram... mică, toate animalele mă evitau...

666666666666666666666666666666666699999999999999999999999999999999999999999

Asta e! M-am hotărât: îl las pe urs să îmi mănânce jumătate de stomac! Apoi am să ţin şedinţă cu viermii, să vedem de-or vrea să-mi închidă rana...
Cicatrizarea, o las pe seama salivei. A haitei şi a mea....

6666666666666666666666666666666666666669999999999999999999999999999999999999

Hough! De acum au să mă placă toate animalele!

Soarele arde, aruncând cuburi de gheaţă înspre gândurile mele... Excitaţia de dinaintea tăierii în două... Mi-e frică! Mă doare frica asta dar cum eu sunt o sado-maso...senzaţia mă bucură! De mâine, camera albă e a mea... Doar a mea... Linişte şi pace... şi sânge drenat...
Mâine este prima zi din noul rest al vieţii mele... Am să mă nasc din nou, şi mai apoi, peste câtva timp, iar si iar... Mă istovesc naşterile astea repetate dar... cred că e extraordinar să ai şansa de a începe viaţa de atâtea ori!
Nu am să mă întind la scris fiindcă tremur pe dinăuntru şi nici imaginaţia nu mă prea ajută însă... sper ca peste două luni, de pauză, să am material pentru a umple douăzeci de pagini...
Ah... în încheiere un discurs de Oscar dar pe bune...

"Aş vrea să le mulţumesc prietenilor, se simt ei, care îmi sunt şi-mi vor fi, alături... Care m-au şi încă mă încurajează şi care ştiu, mai bine decât mine, că totul va fi ok!"


Pe curand, "drajii" mei! Ţuc iu!!!

Ipostază de lup

Îmi place luna plină! Cum altfel? Îmi place să o privesc pe furiş, culcată cu botul pe labe... Când e la apogeu, mă întorc pe spate şi o privesc direct în ochi...în toată splendoarea... Ea, mă mângâie pe burtă, îmi perie blana... blana mea luceşte sub atingerea ei... Ochii mei lucesc, atunci când şi ea mă priveşte... Nasul meu e umed şi nările-mi freamătă tinereşte... Ea îmi ştie toate secretele... Şi doar când e lângă mine simt.
Azi noapte i-am furat nişte raze şi le-am ascuns sub pleoapa dreaptă... Asta pentru că ştiu cât o să-mi lipsească...

Către Galateea - Nichita Stănescu

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate
parfumurile,
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce tremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun
în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul,
dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai
o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Solo de muţenie...

E prea multă linişte în zăpada din anul ăsta! Atât de multă încât Amarillys-ul meu s-a hotărât să devină mim. Şi mi-a oferit cea mai frumoasă reprezentaţie din (scurta) viaţa sa...

Le cheval rouge - Jacques Prévert

Dans les manèges du mensonge
Le cheval rouge de ton sourire
Tourne
Et je suis là debout planté
Avec le triste fouet de la réalité
Et je n'ai rien à dire
Ton sourire est aussi vrai
Que mes quatre vérités.

CASA DEZILUZIILOR

Un orb care plânge, un schilod care râde, un înavuţit care suferă şi un om „normal” care urlă spre lună sunt cei patru tovarăşi ai mei de celulă.
Nebunia nu va întârzia să apară! Până şi fulgii de nea – cei atât de uşori – eu, îi simt grei pe umăr…
Este iarnă, o iarnă fumurie şi apăsătoare… pereţii celulei sunt reci dar transpiraţi de aburii vieţii; a unei vieţi firave, lipsite de bucurii.
Cămeşile cele albe, scurte până în talie, ne încurcă şi ne strâng; mânecile lor, legate la spate ne încurcă mişcările: nu le mai suportăm! De aceea, alergăm încoace şi încolo, lovindu-ne între noi, disperaţi şi cu ochii plini de lacrimi.
Deodată…tăcere! Uşa, zăvorâtă şi după care se ascundea libertatea mult dorită, părea că se va deschide: cineva încerca o cheie… ba nu! Ochiul medicului de gardă se ivi în „vizor”. O clipă am încremenit toţi: ne veneau în minte şocurile electrice, ne gândeam la jeturile de apă… acele jeturi de apă care ne îngrozeau atât! Le primeam ca să ne liniştim, ca să fim docili şi umili.
Teama era întipărită pe feţele noaste obosite şi îmbătrânite timpuriu. Aşteptam să vedem ce urmează… cine urmează!
Orbul murmură: „Poate au venit să ne pedepsească fiindcă am omorât stelele…” Schilodul continuă: „… Posibil. Dar… prea puţin probabil!Eu cred că au să ne rupă degetele, încet, unul câte unul...”
Bogatul şopti, la rândul său: „Eu aş putea să cumpăr altele noi, în locul celor ucise!” Cel cu luna îl contrazice nervos: „Ce contează împuţitele voastre de stele când iubita mea e bolnavă? Nu vedeţi cât e de palidă? Poate de aceea m-a şi părăsit, urcându-se acolo, sus, în ceruri…”
Tăceam, întrebându-mă ce aş mai putea spune? Nimic! Priveam, speriată, ochiul care ne măsura din vizor…
În sfârşit, uşa se deschise iar lumina, ce sfâşia întunericul celulei, ne orbea. Am auzit o voce tunătoare: „Tu, vino afară!” Nu se mişca nimeni; nu ştiam care „tu” trebuia să meargă… Deodată, doi oameni masivi, îmbrăcaţi în halate albe m-au apucat şi m-au luat pe sus; eram încremenită: aşadar „eu” eram „tu”… „Ce-mi vor face? Unde mă vor duce? Iarăşi jeturi de apă? Nu! Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!” Urlam disperată, deşi bănuiam că fără efect… Un ac, o seringă şi…întuneric… Nu ştiu cât timp a trecut dar când m-am trezit eram înconjurată de cabluri electrice şi tuburi de perfuzii… auzeam o voce undeva, departe: „Examen…reuşită…liberă…”
După nişte ore – interminabile – mi-au dat drumul. Nu-mi venea să cred! Am ieşit în stradă, împleticindu-mă… Am început să alerg, fără să cunosc destinaţia finală a acestui maraton… M-am trezit într-o pădure…
Am început să plâng ca un orb, să râd ca un schilod, să sufăr ca un om bogat, să urlu spre lună ca un om „normal” şi să mă gândesc că cele mai puternice temniţe ni le facem noi înşine.
Dar eu? Eu eram normală? Eram cât ce se poate de liberă, precum pădurea… doar dacă totuşi… Hei!!!!! Cine a ucis stelele? ….

(10.11.1995)

În ochiul meu...

Tic...tic... tic... mi se scurge timpul
din clepsidra veche
Iau cârpa cu gânduri să şterg sentimentul
neputinţei mele...

Cafeaua de dimineaţă - Jacques Prévert

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

A băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

Fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

Şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

Fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

Şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...


Traducerea: Gellu Naum

Metamorfoză

Sunt cinci luni de când am un plan! Bine gândit. Bine sperat. Bine aşteptat. Încă nerealizat dar cu speranţe mari de...bine! Vreau să mă transform! Vreau să îmi dau jos coaja asta putredă, care mă ascunde de atâtea secole, şi vreau să mă îmbrac într-o piele nouă - soft and shinny! Vreau să găsesc un shop pe străzile din mintea mea, un shop care are mari reduceri la ...voinţă... Şi aş vrea să cumpăr tot ce le-a mai rămas pe stoc! Aş face o afacere bună. Vechiul meu stoc de voinţă era de proastă calitate şi - oricum - l-am epuizat ages ago... Dacă îmi găsesc pielea şi stocul de voinţă, am să îmi fac un alt plan... un plan pe o perioadă bine determinată (de mine!)! Realizarea lui, însă, va fi una extrem de delicată şi mi-e destul de frică ... Ar trebui să îmi schimb şi... năravul! Prostul meu obicei, încăpăţânarea cu care mă agăţ de prezenţa bipezilor în viaţa mea. New look, voinţă, schimbarea perspectivei asupra vieţii... Ieri, aş fi crezut că vreau prea mult. Azi, am încredere... Poate mâine mă voi căca pe mine de frică şi am să abandonez totul... Asta în cazul în care nu găsesc magazinul ăla cu reduceri....

Te-am bombardat cu doua telefoane
Eh, si unul era...
Inutil
Urmând al doilea – roşu,
Ba chiar bordeaux…
Erupţii de zgomote purulente
Se percepeau pe fir...
Cât îl urăsc pe Graham Bell!

Mareea

Mareea e scrisă ages ago, pe când aveam o vârstă cu 1 în faţă... :) ... şi e rezultatul unui vis foarte puternic. Imaginea şi amintirea acestui vis m-a bântuit săptămâni întregi, până m-am apucat să îl pun în cuvinte... cuvinte care sunt oricum prea sărace pentru imaginile pe care ochii minţii mele le-au văzut. Cel mai mare regret al meu era - şi este - că nu ştiu să pictez.. Cred că ar fi ieşi o lucrare bună....


33333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333

Nu am mai văzut nicicând aşa ceva… Marea se retrăsese şi lăsase în urma ei, ca după un război, ciozvârte… Puteai să vezi de-a lungul ţărmului, răspândite: picioare, braţe, gâturi şi capete… Peisajul era macabru şi doar dacă aveai tăria să te apropii puteai să vezi că, de fapt, bucăţile erau din plastic…
Oricum cine nu avea acest curaj, rămânea traumatizat pe viaţă în urma priveliştii. Nu ştiam ce să zic şi nici cum să îmi manifest uimirea aşa că tot ce îmi rămânea de făcut era să stau ţintuită locului şi să ascult povestea bătrânelului de lângă mine – singurul care nu părea defel îngrijorat de ceea ce vedea şi care, dimpotrivă, era nu numai resemnat ci parcă obişnuit; spunea că marea e plină de „surprize explicabile”… Părea că mai văzuse o astfel de… surpriză… Aşadar, bătrânul spunea…
„Se zice, începu el pe un ton de povestitor înnăscut, că pe vremea unui lord al zenitului, fecioarele din împărăţia sa erau aruncate în mare… Lordului i se prezisese o moarte groaznică din pricina uneia dintre aceste fecioare născute pe domeniul său.
Şi întocmai ca în legendele dinaintea timpului său, lordul hotărî sacrificarea tuturor fecioarelor. Oamenii nu aveau ce face şi singura lor nădejde stătea în rugile fierbinţi pe care le înălţau către zeii acelor timpuri… În partea locului, se zvonea că marea este stăpânită de o neîndurătoare dar frumoasă zeiţă… Familiile fetelor sacrificate aduceau ofrande şi jertfe la malul mării pentru a o îndupleca pe frumoasa Maree…
Speranţa din sufletele oamenilor a luat forma nădejdii că Mareea le va transforma pe fetele satului în sirene care vor ieşi noaptea pe ţărm şi-şi vor plânge iubirea neştiută şi neîncepută…
Straşnicul rău făcut de Lord părea să-şi găsească alinarea în această legendă, mai ales că în câteva nopţi fuseseră zărite pe mal siluetele unor fete pe care câţiva oameni le recunoscuseră ca fiind dintre cele sacrificate…
Dar iată că Lordul îmbătrâni şi îi veni sorocul. A murit cu aceeaşi spaimă cu care trăise o viaţă întreagă. Nu regreta ceea ce făcuse. Trupul său a ars până în zori pe rugul aprins pentru el, pe malul mării… Oamenii nu l-au jelit dar i-au aruncat cenuşa în mila mării…”
- Se pare că rău au făcut! ieşi bătrânul pentru câteva secunde din poveste…
- De ce? am întrebat mirată, necontenind să îmi iau ochii de la marea tristă.
- Fiindcă, urmă el…
„La nici o săptămână după ce Lordul a fost dăruit mării au început să apară primele valuri îndrăzneţe, care muşcau din ţărm şi care aduceau cu ele bucăţi de…sirene… „
- Ştii, la început, se zice că nu erau din plastic… Cică erau chiar bucăţi din fecioarele sacrificate, pe care Necuratul nu le lăsa nici acolo în pace. Acum le surghiunea, bucăţele, pe uscat.
- Păi, şi acum? am întrebat eu, ca un copil.
- Hehehe… acum… l-o fi pus Mareea să îi facă altele… din plastic, să le înlocuiască pe cele vii de odinioară… Şi cum Mareea e neîndurătoare, nu i-or fi plăcând… Şi-atunci…
Nu l-am mai auzit, căci se îndepărta râzând… cuprins parcă de nebunie…
- Ţi-a povestit şi ţie legenda? auzii un glas limpede în spatele meu.
- Da, am răspuns în timp ce mă întorceam curioasă; de abia aşteptam să văd posesorul întrebării… Era o fetiţă de vreo şaisprezece ani. Nu m-am putut abţine. Zic:
- Dar de ce mă întrebi?
- Fiindcă… îi place să i se spună „LORDUL” îmi spuse fata misterioasă şi o rupse la fugă…

Am mai privit o dată mare tristă şi m-am îndepărtat încet de ţărm, gândindu-mă ce lume ciudată avea acea mare roz…
Nu vedeam unde calc şi atunci… m-am trezit!

Retrospectivă

Nimic nu mai e ca altădată:
lacrima din zori, în amurg, e mult mai sărată.

Nimic nu mai e ca altădată:
unghia mea descompusă…pătrată…

Nimic nu mai e ca altădată –
dragostea mea… nu e curată.

Şi ca altădată nimic nu-i
mă simt ciudat de-a nimănui…

Strange Dream

TABLOUL I

Doi ţigani – un el frumos şi ciudat ca spuma mării – o ea cu faţă bărbătoasă, cu un nas alungit până înspre gură, cu chipul smead, ochii albaştri şi cu o basma prinsă peste nişte plete de culoarea grâului şi de densitatea câlţilor.
La început, stau de vorbă la poalele unui castel, mai precis în afara acestuia, lângă zidurile dinspre mare.
Apar pe plajă – parcă din mare – doi cai superbi pe care ţiganii îi încalecă şi pornesc în galop.

TABLOUL II

Călărind, trec… nu ştiu cum… într-o altă lume – o lume în care ei nu mai sunt doi ţigani anonimi ci sunt stăpânii castelului lângă care stăteau adineori…

Îi găsim stând de vorbă în sala mare a castelului, aşezaţi la o masă lungă:

EL – cu spatele spre usă, EA – cu faţa spre ferestre… iar EU – invizibilă, undeva pe la jumătatea mesei… vorbesc aşa cum făceau întotdeauna… termină de mâncat… EL se ridică şi pleacă, EA…merge în odaia de primeneală şi în faţa unei oglinzi mari, atât încât să i se vadă jumătate din trup, se… bărbiereşte (rade).

În oglindă, în spatele ei şi în faţa ferestrei, observă că cineva face aceleaşi mişcări ca şi ea. Ştia că e un diavol; un demon trimis de cineva doar că, arăta ciudat. Avea înfăţişarea unui şoarece uriaş doar că pe faţă îi era întipărit un rânjet deloc caracteristic drăguţilor de şoricei… în rânjetul acela găseai toată perfidia iadului, toată răutatea smoalei şi a focului ce-o face neagră.

EA nu se sperie, se bărbiereşte în continuare….şoarecele, la fel…

Doar EU înţepenesc, împietrită în transparenţa şi nonmateria mea.