sâmbătă, 14 februarie 2009

CASA DEZILUZIILOR

Un orb care plânge, un schilod care râde, un înavuţit care suferă şi un om „normal” care urlă spre lună sunt cei patru tovarăşi ai mei de celulă.
Nebunia nu va întârzia să apară! Până şi fulgii de nea – cei atât de uşori – eu, îi simt grei pe umăr…
Este iarnă, o iarnă fumurie şi apăsătoare… pereţii celulei sunt reci dar transpiraţi de aburii vieţii; a unei vieţi firave, lipsite de bucurii.
Cămeşile cele albe, scurte până în talie, ne încurcă şi ne strâng; mânecile lor, legate la spate ne încurcă mişcările: nu le mai suportăm! De aceea, alergăm încoace şi încolo, lovindu-ne între noi, disperaţi şi cu ochii plini de lacrimi.
Deodată…tăcere! Uşa, zăvorâtă şi după care se ascundea libertatea mult dorită, părea că se va deschide: cineva încerca o cheie… ba nu! Ochiul medicului de gardă se ivi în „vizor”. O clipă am încremenit toţi: ne veneau în minte şocurile electrice, ne gândeam la jeturile de apă… acele jeturi de apă care ne îngrozeau atât! Le primeam ca să ne liniştim, ca să fim docili şi umili.
Teama era întipărită pe feţele noaste obosite şi îmbătrânite timpuriu. Aşteptam să vedem ce urmează… cine urmează!
Orbul murmură: „Poate au venit să ne pedepsească fiindcă am omorât stelele…” Schilodul continuă: „… Posibil. Dar… prea puţin probabil!Eu cred că au să ne rupă degetele, încet, unul câte unul...”
Bogatul şopti, la rândul său: „Eu aş putea să cumpăr altele noi, în locul celor ucise!” Cel cu luna îl contrazice nervos: „Ce contează împuţitele voastre de stele când iubita mea e bolnavă? Nu vedeţi cât e de palidă? Poate de aceea m-a şi părăsit, urcându-se acolo, sus, în ceruri…”
Tăceam, întrebându-mă ce aş mai putea spune? Nimic! Priveam, speriată, ochiul care ne măsura din vizor…
În sfârşit, uşa se deschise iar lumina, ce sfâşia întunericul celulei, ne orbea. Am auzit o voce tunătoare: „Tu, vino afară!” Nu se mişca nimeni; nu ştiam care „tu” trebuia să meargă… Deodată, doi oameni masivi, îmbrăcaţi în halate albe m-au apucat şi m-au luat pe sus; eram încremenită: aşadar „eu” eram „tu”… „Ce-mi vor face? Unde mă vor duce? Iarăşi jeturi de apă? Nu! Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!” Urlam disperată, deşi bănuiam că fără efect… Un ac, o seringă şi…întuneric… Nu ştiu cât timp a trecut dar când m-am trezit eram înconjurată de cabluri electrice şi tuburi de perfuzii… auzeam o voce undeva, departe: „Examen…reuşită…liberă…”
După nişte ore – interminabile – mi-au dat drumul. Nu-mi venea să cred! Am ieşit în stradă, împleticindu-mă… Am început să alerg, fără să cunosc destinaţia finală a acestui maraton… M-am trezit într-o pădure…
Am început să plâng ca un orb, să râd ca un schilod, să sufăr ca un om bogat, să urlu spre lună ca un om „normal” şi să mă gândesc că cele mai puternice temniţe ni le facem noi înşine.
Dar eu? Eu eram normală? Eram cât ce se poate de liberă, precum pădurea… doar dacă totuşi… Hei!!!!! Cine a ucis stelele? ….

(10.11.1995)


video

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

whos.amung.us - visitor maps